De peste 25 de ani am dedicat o parte importantă a activității mele profesionale domeniului insolvenței și aceasta pentru că este domeniul cu cele mai mari provocări și cele mai multe satisfacții.
Nu-mi propun să comentez legile care guvernează acest domeniu și nici să critic soluții.
Nu-mi propun să analizez situații concrete și nici să combat opinii.
Doar constat….
Subiecte ”Cu și despre insolvență” sunt subiecte care nasc dezbateri aprinse în cadrul multor seminarii și conferințe, sunt tratate în sute de articole, în zeci de cărți.
Cu toate acestea, insolvența pare o necunoscută care generează spaime: în ultima perioadă, foarte mulți debitori apelează la soluții dintre cele mai riscante pentru a nu ajunge în insolvență ( percepută ca o capitulare, o acceptare a sfârșitului) iar creditorii ( mai ales cei din categoria chirografarilor) văd insolvența ca cea din urmă cale de recuperare a datoriilor.
Chiar dacă unul din principiile fundamentale care guvernează procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență este acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară;
Chiar dacă, deși parcurgem o criză economică și socială declanșată de pandemia Covid 19 care a generat pierderi mari, incertitudini, închideri impuse de activități;
Chiar dacă statul a intervenit masiv cu măsuri care să mențină o economie de piață funcțională ( cel puțin așa susțin analiștii), să revitalizeze economia și să genereze din nou bunăstarea generală ( a se vedea nuanța eufemistică);
Există un număr destul de mare de întreprinderi private cu pierderi permanente, producătoare de arierate pentru care declararea insolvenței nu este numai o obligație, dar și o soluție.
Cu toate acestea, ” a fi în insolvență” este percepută ca una din cele mai stigmatizate situații , ceea ce duce la o negare a stării de fapt și la amânarea nejustificat de mult a luării deciziei de deschidere a procedurii de insolvență.
Să fie, oare, pus accentul pe poziția companiei în sistemul social în detrimentul acceptării situației reale și luării celor mai eficiente măsuri de remediere a acestei situații?
Cu toții știm că, în zilele noastre, prestigiul social, înțeles ca poziție socială de status în ierarhia socială, este un factor care poate fi determinant în luarea multor decizii și prioritar în situația insolvenței.
Dar nu putem vorbi de o regulă generală în acest sens.
Există mulți antreprenori preocupați prioritar de soarta afacerilor lor, de soarta angajaților și care, deși sunt la limita falimentului își riscă șansele de reușită a unui plan de reorganizare, din cauza faptului că acceptă foarte greu intrarea în insolvență și depun cererea de deschidere a unei astfel de proceduri cu mare întârziere.
Se naște întrebarea dacă, nu cumva, asocierea frecventă, în mass media, dintre insolvență și fraudă este cauza acestei percepții?
Constatăm că un număr tot mai mare de articole din mediul online tratează subiecte care vizează cazuri de fraudă în proceduri de insolvență.
Dacă avem în vedere că mediul online a devenit cea mai utilizată sursă de informații iar rata de impact asupra publicului este determinantă, putem considera atitudinea antreprenorilor ca fiind îndreptățită.
Dacă mai luăm în considerare că fenomenul generalizării ghidează într-o foarte mare măsură gândirea societății de astăzi, rezerva antreprenorilor de a se expune, sub toate formele, procedurilor generate de intrarea în insolvență, pare a fi justificată.
Având ca reper exemplul cel mai relevant, respectiv percepția străinilor că ” toți românii fură și cerșesc”, nu trebuie să ne mire că s-a ajuns să se gândească astăzi că ” cel care intenționează să-și declare starea de insolvență are intenții de fraudă”.
După cum am arătat mai sus, deși pare paradoxal, am constatat din discuțiile cu participanții la procedura insolvenței, deopotrivă debitori și creditori, că există o reală ” teamă” de această procedură, o teamă de necunoscut.
Oricâte explicații ar primi despre această procedură, antreprenorii în dificultate financiară întârzie nejustificat de mult și în detrimentul afacerilor, luarea unor decizii.
Să fie oare o altă cauză a acestei atitudini faptul că Procedura insolvenței a devenit parcă un domeniu de testare a abilităților de a scrie mult și a nu spune nimic?
Recent mi s-a cerut o opinie asupra unui Plan de reorganizare întocmit, ca să spun așa, sub bagheta unora care se autointitulează ” formatori de opinie”. La o primă citire a acelui Plan n-am înțeles nimic. M-am gândit că sunt obosită. Am reluat lectura a doua zi, rezultatul a fost același. Aveam în față un text alambicat, tabele și grafice colorate pe care a trebui să le interpretez singură, contraziceri ale previziunilor de la un capitol la altul, folosirea repetată a unor noțiuni economice și juridice inadecvate.
Citind acel Plan mi-am adus aminte de spusele Domnului Andrei Pleșu care susținea recent că ” limba română trece printr-o lungă și grea suferință”, care a cuprins, pare-se și domeniul insolvenței.
Textele pline de trimiteri la limba latină, utilizarea frecventă a unor termeni inadecvați dar care sună academic vor să convingă participanții că reorganizarea este cea mai bună soluție pentru debitorii aflați în insolvență.
Astfel nu mai avem cvorum avem ” Quorum” necesar aprobării planului, un termen nu mai este definit ci este subsumat definiției, șamd.
Indiferent de cât de mult am evoluat lingvistic sau cât de mare este dorința de a epata a unora sau a altora, …Planul de reorganizare al unui debitor ajuns în insolvență a fost și ar trebui să rămână un instrument de planificare pe baze reale, concrete a activității viitoare cu rolul de a oferi o vizibilitate cât mai mare asupra modalității în care va evolua activitatea și cum se va modifica patrimoniul pentru a se atinge scopul stabilit- achitarea pasivului într-o proporție mai mare decât la faliment și în plan secund salvarea afacerii. Un instrument de lucru facil, clar și fundamentat.
Valoarea reală a planului de reorganizare este dată, în primul rând, de diagnosticul afacerii la data elaborării acestuia și de definirea foarte clară a cauzelor care au dus la insolvența societății.
Am putea dezbate mult pe această temă..concluzia este una și aceeași: ca și în viața personală, în viața unei companii există și căderi generate de greșeli de management sau de aspecte politice, sociale , economice, de obicei imprevizibile. Important este să se intervină cât mai urgent pentru remedierea situației, iar procedura insolvenței este una din cele mai bune pârghii de redresare.
Inapoi